sfarsit…

stii? mult timp apoi nu am vrut sa ma intorc de pe front. voiam sa merg mai departe, chiar daca adeseori acest mai departe insemna sa dam indarat, sa lasam inamicului ce reusisem cu greu sa cucerim, iar victoria noastra era adeseori de ordinul a catorva zile dintr-o saptamana, o zi sau poate chiar o ora.inainte ajungeam sa fugim parca zambind spre primul loc de unde puteam riposta inversunati, stiam ca nu vom ajunge noi la capatul pamantului ca acolo sa primim branci peste margine si sa cadem in haul acela infernal.

dar acum este altfel. am vazut ca nu e doar o chestiune de timp, ordine si munitie sa castigam. vad cum vieti se pierd, cum cei dragi se sting langa tine, cum pier spulberati de grenade si obuze. te privesti speriat uneori pentru ca nu cumva mana, degete sau alte parti din corpul celor din jur sa nu ti se rataceasca prin buzunare; nu frigul, mizeria sau foamea te scarbeste, cat violenta asta pe care nu ti-o poti explica.

Continuă să citești sfarsit…

cu alte cuvinte eu…

O dimineata obisnuita in care alarma suna la 5.05, amani inconstient trezitul pana devine prea tarziu sa ramana un proces normal: din doua miscari ai pe tine blugii, camasa, sosetele, pantofii, in borseta cheile, stickul de date, bricheta si tigarile, cheile, castile si telefonul, cafeaua in mana!

Gata, ai iesit pe usa in 4/5 minute. Te asteapta 2 ore de traffic: ~5 km cu autobuzul, apoi inca doua, trei statii de metrou si esti la birou.

Dar drumul este intrerupt de o poveste: priveste sfioasa spre ceas in timp ce se asaza timid pe scaun, se uita in urma, asteptand parca ceva. Se inchid usile, atunci observ ca plange. Doare.

***

Ne aratam spatele unor usi de mult inchise, fara a ne intreba daca acest lucru s-a intamplat fara voia lor.. si lovim in disperare peretii ce o sustin: daramam vazele cu flori si teancul de amintiri… ii privim pe cei ce rup totul in jurul lor si am vrea sa le strigam: opreste-te, priveste cum se sparge manunchiul de vise. Dar nu-i frumos, asa-i ca nu-i frumos?  sa intervii, sa fortezi, sa spui “nu” cand ei spun “da, vreau sa plec”.

Te amagesti spunandu-ti ca isi va da seama intr-o zi, si daca nu pentru tine, macar… Poate va fi bine, tu n-ai noroc, te uiti in spate si numeri anii in care ai sperat: vrei sa injuri, vrei sa blestemi, sa ridici pumnul spre cer…

“nu l-am ucis eu pe Dumnezeu” iti spui prabusindu-te la pamant…

                                             ***

De un fir subtire atarna tot, cu ochii in lacrimi coboara la prima statie de metrou. Urmeaza apoi un drum scurt de aproape 55 de minute catre aeroport,unde alegerea o va face abia atunci, cand va ajunge la terminal. A ales sa plece, sa paraseasca acest oras plin de amintiri, tara in care toti vorbesc aceeasi limba in care ei au iubit, alte cuvinte se vor folosi de acum inainte. Un geamantan micut e menit sa cuprinda tot ce are nevoie pentru un nou inceput. Si un dictionar de cuvinte.

Vantul se va juca prin parul ei, si cu ochii mari ii va privii pe toti speriata, oameni adunati in acest loc in care bucuria de a-i revedea pe cei ce se intorc si tristetea ce-i poarta pe cei ce pleaca – se intalnesc…

Nu a trebuit sa imi spuna nimic din povestea ei, mi-a atras atentia doar ticul nervos privind ceasul. Nu a fost nevoie, pentru ca nu cu foarte mult timp, inaintea ei am fost si eu la fel.

reflectii

ma misc pe strazi ce ma privesc, iar mie mi-e rusine. caci sunt gol si o durere surda in piept imi naste o teama de neinchipuit.

dar eu merg, mai fac un pas, doi pasi, trei pasi – si tot asa…

de la o vreme imi revine in minte o intrebare mai veche: de ce?

de ce fac eu toti pasii astia? de ce merg mai departe? de ce nu m-as intoarce?

dar imi dau seama ca ma mint astfel: eu tot inainte merg, nu am cum sa refac in sens invers toti pasii astia deja parcursi – nu va mai fi niciodata la fel.

de ce eu? de ce mi se intampla mie atatea?

caut – sau cautam? sa rad in ultimul timp. si am incercat cam tot ce poti si iti este permis. dar toata experienta asta nu m-a facut decat sa imi aduc aminte de o mai veche istorioara. un preot ar fi primit la confesional un batranel ce i spunea ca este foarte trist si deznădăjduit. fata parintelui se lumina si ii spuse ca a ajuns circul – vechiul nostru prieten dintotdeauna – in oras. iar circarul este un om foarte priceput si sigur il va inveseli, dar batranul incepu sa planga puternic. printre lacrimi ia marturisit ca acel circar care ii facea pe toti ceilalti sa rada este el.

ma simt neputincios. vreau o tara ca afara, dar sunt afara si imi dau seama ca nu e asta tara mea @de afara.

mai caut. intre timp continui sa merg. fara sa-i mai numar.