EA…
Păcatele în dragoste sunt: minciuna şi trădarea.
Paolo Mantegazza
soarele se pregatea sa isi arunce lumina pe pamant cand el aparu, iar destinul il privi nemilos. vazandu-l slab si vanat la trup i-au luat darurile pe care muritorii le primesc la nasterea lor – ii raman doar greutati. dar nu-i nimic, ai rabdare, baiete! va fi bine…
anii trec, si tot ce ar fi trebuit sa ii fie daruit a invatat sa dobandeasca – nu cu mana intinsa, ci cu pumnul strans a reusit din viata sa culeaga tot ce e mai bun.
va afla curand cat de minunat este sa ai pe cineva langa tine, sa ai sentimente pentru acea persoana, acea strangere de mana cand cuvintele sunt de prisos si te simti daramat de probleme, atingerea de buze, ochii inchisi – trupul lui ce striga spre al ei “te vreau”…
nu am sa inteleg niciodata de ce cursul oamenilor presupune de cele mai multe ori sa ii lasi pe unul sau altul in urma, sa ajungi o frumoasa poveste sa o inchei lamentabil spunand “as vrea mai curand sa fim prieteni” sau “eu sunt de vina, tu esti perfect. prea bun pentru mine” si sa te indepartezi cu pasi repezi. sau te opresti in fata lui si ii ceri sa iti mai spuna ceva, de parca ai avea nevoie de acordul lui pentru asta. oricum, ce ar mai fi de spus? drum bun?
si ajungi sa gresesti la randul tau punand in balanta bucuria de la inceput si toata fericirea raspandita pe parcursul acelor zile cu tristetea, dezamagirea si furia de la sfarsit ce transforma orice zambet intr-o miscare nervoasa a sprancenelor, revenind la incercarea ta de a uita totul. sau cel putin sa iti fie indiferent.
acesta e momentul in care Ea, oricare ar fi, se apropie de tine, cel care ti-ai intins mantia pe stanca rece din drumul tau spre lumina. sufletul tau mocneste surd toata fiinta ta si devii usor, usor gaunos. nu mai ai nimic a darui, ti-a fost luat totul. nu mai ai nimic a pierde – si tu esti pierdut si iti cauti mantuirea
timida se descopera in fata ta si iti ofera intreaga ei fiinta. dar inima si sentimentele ei nu sunt de ajuns sa astampare fiara flamanda, iti cere sacrificiu uman. a fost dificil la inceput sa arunci ramasitele, sa refuzi mila, fiinta ce implora, sa calci in picioare. dar inveti rapid si mergi mai departe, deoarece pentru tine asta nu inseamna nimic, privesti nepasator prada ce atat de usor iti cade la picioare.
si toate se intampla pana intr-o zi cand o fiinta destul de puternica sa te infrunte, poate asemeni tie, te opreste din drum. din trecutul tau s-a ridicat o mana, tot trupul ei intors spre tine te priveste dur. nu te implora, nu vezi disperare in ochii ei – iti este egala si asta te loveste atunci. nu poti merge mai departe, inima ta ramane acolo.
ii cade in genunchi si o intreaba:
- ce vrei tu, femeie?
ea il privi cu ochi mari. ii apuca mantia pentru a se acoperi. coboara privirea rusinata de refuzul lui.
- pe tine. asa cum erai cand te-am intalnit. schimba-te si iubeste-ma pur si inocent. mereu…
inima lui e inundata subit de un sentiment cald. e viata redata unei persoane surprinse de o avalansa in munti ce acum sta in fata semineului si bea un ceai caldut. din acest peisaj acum lipsesc personaje, si acea ninsoare ce te imbie sa te apropii de oameni.
el se ridica si se indeparteaza de ea atunci. a trecut o perioada in care ea a asteptat un raspuns, nu a stiut nimic unul de celalalt. stii? ajungi sa iti pierzi speranta, in tine aproape orice sentiment lancezeste si miroase a uitare.
din negura ce i-a cuprins sufletul a trebuit sa gaseasca destula forta pentru a-i prezenta toate ispitele ce il rascoleau si de a-si marturisi pacatele.
voia sa ajunga la inima ei, sa vindece totul, sa ierte, sa uite tot ce s-a gresit.
azi ar iubi iar, dar nu o mai face – un joc de cuvinte i-a cuprins pe amandoi si n-au stiut sa respecte regulile simple.
ma iubesti – te iubesc.
