cei doi se saluta, aprinzandu’si mai tarziu tigarile. unul din ei o asaza tacticos in coltul gurii, o mana o face palnie in jurul ei, in timp ce incearca in contra vantului a o aprinde. prietenul sau il priveste si rade.
- …unde ai fost?
intrebarea rupe tacerea, cuvintele eliberand fumul pe gura.
- sa imi iau rufele de la spalatorie, tu?
-am fost sa’mi revad niste amici.
tacerea cade peste ei, ploua incet pe acoperis, un caine se ridica si se apropie de cei doi, asezandu-se departe de cei doi, stie el ca nu va primi nimic de la ei. ca nu au nici ei ce sa dea!
-e aiurea, stateam ca pe piuneze cu ei, nu inteleg ce am…
-ai incercat sa nu mai faci asta? sa nu te mai gandesti atat de mult si sa despici firul in patru… nu m-ar mira sa scoti o duma si pe seama fumului sau a tigarilor: daca fumezi tutun, sau hartie colorata…
-sa stii ca nu e o idee rea!
-hai, te rog… cred ca ne e de ajuns, am o stare urata si eu. ma simt singur chiar si acum cu tine…
- e un fel ciudat de singuratate…
-…da, una de care simti ca nu mai scapi, pe care nici naiba nu o mai alunga. in sensul ca atunci cand dau peste oameni nu mai am rabdare sa ii ascult. imi vine sa le strig sa plece, dar, cu toate atea sunt eu cel care se indreapta spre ei…
- la naiba, uite cum anii trec si ma simt tot mai singur si parca nu mai tolerez prezenta celor din jur, parca nu ii mai suport! toti vin cu probleme, toti vor sa’ti spuna: stai nene putin, cine sunt eu? Dumnezeu?
- stii? mi’e dor sa ies intr’o noapte de vara, cand e putin frig, dar spre dimineata bate un vant caldut, cu cineva si sa stau pana dimineata la o cafea si sa’mi spuna cate’n luna si stele… sa ascult lucruri inteligente si nu simple smiorcaieli intrerupte de un “da’ asta ti-am spus?”. pare ca frizeaza penibilul. am ajuns naibii sa ma bucur de oamenii din jurul meu care vorbesc alte limbi pe care nu le inteleg deoarece, practic, sunt singur.
- avem in spate greutatile unui om mare. cred ca singuratatea asta pleaca dintr-o cautare, dintr-o nevoie de cineva sau ceva. adesea ii simt pe cei din jur comunica cu mine sau ca imi sunt aproape doar tangential. nu as putea spune ca este inlauntrul cercului ce ma incadreaza.
- e ca un castel… sper sa nu o iau razna de tot.
- stii? era o vreme in care ma speria gandul asta, ca voi fi singur…
tace, si isi mai aprinde o tigara.
- … si in care sa ma trezesc la 30 / 35 de ani ca nu am facut naibii nimic!
- in fine, imi spun uneori ca sunt prea bun si de aceea e cum e. adica, da? de cate ori deschide portile doar pentru ca mai tarziu sa le inchizi la loc si sa doara?
- ei, lasa, ca nici inchise nu pot ramane, prind un iz de inchis si nu-i cuminte. cu toate astea, parca incep sa scartaie din incheieturi dupa fiecare tranta la pamant luata.
- se instaleaza cu timpul si o oarecare neincredere vis-a-vis de cei din jur.
-ca noi acum!
-poate, nu stiu. ma gandesc de mult timp sa fac o @radiografie a unor “relatii” trecute. am sa-ti dau sa citesti.
-abia astept. gata, eu plec. am un curs, intarzii.
- gata pe ziua de azi, merg sa vad ce mai spune streseanu in cartea sa…
o alta tigara se aprinde. se fumeaza singura.
